Sărbătorirea Zilei tanchistului - 2016

ACTIVITĂŢI ORGANIZATE LA CERCUL MILITAR BAIA MARE

CU OCAZIA ANIVERSĂRII ZILEI TANCHISTUI -28.07.2016

            Joi, 28.07.2016, Filialele Maramureş ale Asociaţiei Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere „Alexandru Ioan Cuza” şi Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria” au organizat sărbătorirea cu anticipaţie, la Cercul Militar Baia Mare, a Zilei Tanchistului (aniversată anual la 01 august).

            La manifestările organizate au participat tanchişti maramureşeni activi, în rezervă şi în retragere, militari activi şi în rezervă de alte arme şi specialităţi militare – membri ai celor două asociaţii. La loc de cinste s-a situat participarea veteranilor de război – Gl. Bg. (rtr.) Haralambie CACINA, preşedintele Filialei maramureşene „Bogdan Vodă” a Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război şi Lt. Col. (rtr.) Vasile CUCIULAN, care a luptat ca tanchist ala Armatei Române în al Doilea Război Mondial.

           

Preşedintele Filialei Maramureş al Asociaţiei Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere „Alexandru Ioan Cuza” (şi vicepreşedinte al Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria”- Filiala Maramureş, Col.(r.) Ionel CORCODEL a prezentat câteva repere din istoria Armei Tancuri din Armata României pe parcursul celor 97 de ani de existenţă, precum şi caracteristicile câtorva din cele mai performate tancuri de pe plan mondial.

            În alocuţiunea prezentată, col. (r.) Ionel CORCODEL  a subliniat următoarele:

„Anual, la 1 august, se sărbătoreşte Ziua Tanchiştilor, sărbătoarea fiind instituită în 1919, prin ordin al regelui Ferdinand I, pentru a marca apariţia armei tancuri în armata României.

                Aniversarea celor 97 de ani de la apariţia tancurilor în armata României, este un bun prilej de rememorare a drumului greu parcurs de tanchişti pentru a se afirma ca o veritabilă şi demnă de respect armă.

                Ne aducem aminte de începutul dificil când România a fost a patra ţară din Europa care înlocuia cavaleria cu noua armă, dar şi de atitudinea ezitantă a guvernanţilor fără viziune şi care socoteau ”costurile mari” în detrimentul securităţii naţiei. A fost necesară viziunea modernă a conducătorilor armatei de a da un impuls modernizării acesteia astfel că, la începutul războiului (1940), armata dispunea de două regimente de tancuri incluse în Divizia 1 Blindată, mare unitate ce a contribuit decisiv la eliberarea Basarabiei, cucerirea Odesei, şi a dat un greu tribut de sânge în Cotul Donului şi pe drumul retragerii când, prin sacrificii enorme, a salvat multe unităţi de la prizonieratul în Siberia, iar după 23 august 1944 şi-a continuat acţiunile spre vest până la victoria finală.

                După război, trecerea la sistemul de pregătire, înzestrare şi luptă sovietic, a presupus alte probleme care au fost rezolvate cu trudă, devotament şi multă dragoste de ţară.

                Ocuparea Cehoslovaciei la 21 august 1968 şi iminenta invazie a României de către forţele Tratatului de la Varşovia, pentru devierea de la „linia Moscovei”, au fost momente în care armata a înţeles că pentru asigurarea independenţei şi securităţii trebuie să te bizui pe forţele proprii şi apoi (sau niciodată) pe aliaţi. Se poate crede că integrarea în NATO este garanţia suveranităţii naţionale a României, adevăr valabil numai pe jumătate, deoarece sunt multe etape istorice în care coaliţiile s-au destrămat, iar statele slabe au fost lăsate la cheremul duşmanilor.

                Scăderea ponderii tancurilor din armata României în etapa actuală (de la aproape 3000 la 350) este motiv de îngrijorare, mai ales că, inexistenţa cel puţin a unei structuri de mare unitate (măcar brigadă) de tancuri, duce încet, dar sigur la pierderea „spiritului de armă”, care în armatele puternice capătă un rol din ce în ce mai mare.

La împlinirea a 97 de ani de la înfiinţarea primei structuri de blindate în armata României, cu speranţă şi încredere într-un viitor mai bun pentru Armata Română - în general şi pentru tanchişti – în special, în numele biroului şi comitetului Filialei Maramureş a Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere „Alexandru Ioan Cuza” şi al meu personal, urez militarilor tanchişti, activi, în rezervă sau retragere, veteranilor de război, din garnizoana Baia Mare şi din judeţul Maramureş şi tuturor simpatizanţilor armei tancuri, de ziua armei, sănătate, succese, bunăstare, recunoaşterea pe care o merită din plin şi viaţă lungă!

La mulţi ani tanchişti !”

În continuare, Gl. Bg. (r) Grigore-Marcel POP (fost comandant al Brigăzii 230 Infanterie Moto „Pintea Viteazul”), a prezentat asistenţei evocarea „Generalul Ştefan Guşă-un tanchist erou” arătând că:

„S-a născut la 17.04.1940 în familia lui Gheorghe şi a Mariei Guşă din satul Spătaru, jud. Buzău, aspri şi înţelepţi ţărani români, care şi-au boezat fiul cu numele sfântului Ştefan. A absolvit clasele elementare în satul natal, iar ulterior a urmat cursurile renumitului liceu „Bogdan Petriceicu Haşdeu” din Buzău.

                Repere ale carierei militare şi momente de cumpănă care au dovedit verticalitatea şi iubirea de neam a generalului:

                Tânărul absolvent de liceu s-a îndreptat spre cariera armelor. Ca urmare, între anii 1957-1960 îl întâlnim ca elev al Şcolii Militare de Ofiţeri de Tancuri şi Auto Piteşti, comandată atunci de viitorul general Vasile Milea. Destinele celor doi, elev şi comandant, se vor împleti şi completa pe viitor, după cum vom vedea. Despre alegerea armei, într-un interviu din 1992, generalul spunea: „Tancul are suflet. Se leagă de cei care îl exploatează, îl conduc, îl mânuiesc în luptă. Pe undeva, orice echipaj se leagă, trupeşte şi sufleteşte, de maşina de luptă. Sufletul lor se transmite şi tancului. Poate şi invers ...”

                În 15.06.1961 este numit în funcţia de comandant de pluton în cadrul Regimentului 68 Tancuri şi Autotunuri. Încă de la începutul carierei şi-a demnstrat calităţile indispensabile unui comandant, exigent cu militarii din subordine, totodată cald şi omenos în relaţiile cu aceştia.... având o bună pregătire de cultură generală. O etapă aparte în viaţa ofiţerului Ştefan Guşă a constituit-o perioada 15.06.1961-06.09.1966, etapă în care a ocupat pe rând funcţiile de comandant de pluton şi de companie la Şcoala Militară de Ofiţeri de Tancuri şi Auto. În foile de notare din această perioadă găsim consemnat şi faptul că „avea tact pedagogic”. La 30.12.1963, a fost avansat la gradul de locotenent major şi numit, numai după doi ani, în funcţia de comandant de companie.

                Rezultatele şi perspectivele ce le arăta au determinat trimiterea ofiţerului la Academia Militară Generală, Secţia Tancuri şi Auto. Din 06.09.1966 până la 30.03.1972, acesta a urmat cursurile Facultăţii Tehnice de Tancuri şi Auto. Proiectul de diplomă a fost apreciat cu nota 10. La 30.12.1971 a fost avansat la gradul de maior.

                Între 30.03-07.10.1972 îndeplineşte funcţiile de lector şi şef de lucrări în cadrul Academiei Tehnice Militare. La 07.10.1972, mr. ing. Ştefan Guşă a fost numit comandant al Regimentului 6 Tancuri „Ion Buteanu”. Numirea în această funcţie îi deschidea, după propria mărturisire „o nouă pagină frumoasă din viaţă...” şi avea să se întoarcă la „dragostea dintâi - la trupe.”

                Activitatea desfăşurată în anul 1972/1973 avea să fie recunoscută de comandantul Armatei a III-a „Transilvania”, Gl. Lt. Vasile Milea, cel care avea să devină peste ani ministrul Apărării Naţionale. Activitatea de comandant de regiment a desfăşurat-o în două perioade: 07.10.1972 - 01.12.1975 şi 31.05.1976 - 13.08.1976. Domnia sa preciza: „Toate aceste funcţii le-am îndeplinit în Transilvania... Etapa Tîrgu Mureş a însemnat mult pentru mine. A fost o foarte bună şcoală... Sunt legat de Transilvania. Aici am cunoscut oameni minunaţi...”

                Consecinţa firească: avansarea la 23.08.1974 al gradul de locotenent-colonel inginer. Îi sunt apreciate, în egală măsură, aptitudinile specifice armei precum şi capacitatea de organizare şi conducere, de analiză şi sinteză şi spiritul de iniţiativă. Între 01.12.1975 şi 31.05.1976 a urmat la Academia Militară, cursul postacademic de perfecţionare – Secţia arme întrunite, obţinând la final calificativul „Foarte Bine”.

                În 13.08.1976 este promovat în funcţia de şef de stat major al Diviziei 6 Tancuri „Horea, Cloşca şi Crişan”. Rezultatele activităţii sale au determinat, la 23.08.1979, avansarea la gradul de colonel inginer.

Data de 10.11.1981 îl aduce la comanda Diviziei 6 Tancuri „Horea, Cloşca şi Crişan”, funcţie pe care o va exercita până la în 26.09.1986. La 23.08.1984 este avansat la gradul de general maior (general de brigadă). După numai doi ani, la 25.09.1986 a fost numit în funcţia de prim- adjunct al ministrului Apărării Naţionale şi şef al Marelui Stat Major. În această funcţie şi-a valorificat la maximum întreaga sa pregătire militară şi de specialitate acumulată în decursul anilor, în scopul îndeplinirii atribuţiilor ce îi reveneau în conducerea Armatei Române.

Evenimentele din România din decembrie 1989 îl vor găsi la comanda Marelui Stat Major. De aici începe perioada de glorie şi de calvar pentru Generalul Guşă. Între 17-23.12.1989 este pus în situaţia de a lua hotărâri de importanţă fără precedent pentru ţară, armată şi propria viaţă. Pe 17.12.1989 ajunge la Timişoara, la timp pentru a opri ceea ce părea că fusese planificat să devină un masacru. „Am evitat un dezastru – mărturisea el – recuperând tancurile ajunse în mâinile răsculaţilor Timişoarei, dar n-am executat ordinele de reprimare sau pe acelea de arestare a celor din clădirea Operei”. Pe 20.12.1989 s-a dus la „Elba” pentru a discuta cu muncitorii răsculaţi. A retras armata în cazărmi. Atunci s-a scandat prima oară „Armata e cu noi!”. Dacă Ceauşescu trăia, gestul său l-ar fi costat condamnarea la moarte. Asta, în timp ce unii fugeau la Bucureşti cu mai mult sau mai puţin ... „gips”!

Va rămâne mereu în amintirea noastră, ca un gest de curaj şi datorie faţă de ţară, opoziţia sa categorică faţă de acceptarea „ajutorului prietenesc” cu trupe sovietice, dispunând totodată militarilor respingerea cu orice preţ a oricărei pătrunderi de forţe armate din afară, sintetizată în expresia: „se moare pe brazdă!”.

Potrivit Tratatului de la Varşovia, în vigoare la acea dată, ruşii nu puteau intra în ţară decât la solicitarea şi cu acordul a trei persoane: Nicolae Ceauşescu (scos din cauză la cea dată), ministrul Apărării Naţionale – generalul Vasile Milea (mort din dimineaţa zilei de 22.12.1989) şi generalul Ştefan Guşă - şeful Marelui Stat Major. Guşă era membru în Comitetul Şefilor Statelor Majore al Tratatului de la Varşovia, era în acel moment ministru al apărării şi şef al statului! Or ruşii ştiau asta şi de aceea l-au contactat pe el! Ca şi alţi aliaţi! Generalul Ştefan Guşă a spulberat orice urmă de îndoială în mesajul de la Televiziunea Română din seara zilei de 22.12.1989 când a spus că armata este alături de popor.

Atunci s-a lămurit totul! Din punctul de vedere al armatei. Şi am în vedere când spun asta că armata l-a recunoscut drept comandantul suprem al ei! Nimeni altul decât generalul Ştefan Guşă a ajuns, după moartea brutală a lui Nicolae Ceauşescu, să ţină în mâinile sale, pentru cel mult 150 de ore, soarta României întregi. S-a comportat cu maxim de curaj şi demnitate, cu neînduplecată hotărâre pentru că, pe deasupra a tot şi a toate, trebuia protejat poporul român şi nu mai puţin, România trebuia salvată!

Ulterior generalul nu s-a amestecat în politicul derizoriu, ştia că incomoda şi desigur, a fost supus unei nemeritate marginalizări. Ca dovadă că istoria se repetă! Păcat că, în proverbiala sa bună-cuviinţă a refuzat să accepte că incomoda în aşa măsură că cineva putea fi în stare să-i provoace moartea!

Şi aşa începe calvarul generalului Ştefan Guşă! În 28.12.1989 (după numirea generalului Militaru în funcţia de ministru al Apărării Naţionale de către Ion Iliescu) este eliberat abuziv din funcţie şi numit prim-locţiitor şi şef al statului major al Armatei a IV-a „Transilvania”, după care în 11.01.1990 este avansat la gradul de general locotenent. Deşi retrogradat în funcţie, îşi face datoria cu dăruire şi respect pentru valorile ostăşeşti.

La 23.04.1993 avea să descopere că este bolnav. Este de observat că moartea generalului Guşă nu de la Dumnezeu a venit, ci de la oameni!

La 28.03.1994, pe un pat al Spitalului Militar Central a decedat Generalul locotenent dr. ing. Ştefan Guşă, omul a cărui tărie şi devotament pentru armată au fost egalate doar de iubirea de patrie şi de credinţa în Dumnezeu!

Pe cât de mare a fost durerea la nivel naţional, la nivelul militarilor oneşti ai Armatei, pe atât de josnică trebuie să fi fost bucuria celor ce i-au uneltit în taină moartea. Cei cărora nu le-au ieşit socotelile în decembrie 1989 au desfăşurat împotriva sa o virulentă campanie de presă. Ziarele de scandal s-au hrănit din suferinţele sale! Străinii l-au apreciat! Revoluţionarii l-au înţeles! Armata l-a adulat!

Vrem, nu vrem, Generalul Guşă Ştefan a intrat în istorie! Noi putem spune doar că „generalul a plecat, dar nu s-a plecat...” ca să citez un prieten al său de o viaţă, colonelul Leon Cristian.”

Dl. Ing. Cristian MAREŞ,  membru al Cosiliului Director al Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria”- Filiala Maramureş, a punctat, acum, la aniversarea a 75 de ani de la luptele pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei din iunie-iulie 1941, coordonatele principale ale acţiunilor Diviziei 1 Blindate în cadrul Operaţiunii MUNCHEN.

„Astăzi sărbătorim Ziua Tanchistului, armă de bază în armata română, de altfel în orice armată care doreşte să conteze pe câmpurile de luptă de mâine. Arma tancuri în armata noastră a apărut timpuriu, prin crearea Regimentului 1 Care de Luptă la 1 august 1919 (cu trei zile înainte ca trupele române să ocupe Budapesta), prima unitate de blindate din sud-estul Europei. O vechime de aproape o sută de ani, iar asta denotă tradiţie, un trecut glorios, dar şi o continuitate care ne onorează. Chiar în timpul în care România era membră a Tratatului de la Varşovia, în vremea în care puterea dominantă a acestei alianţe, URSS, nu vedea cu ochi buni creşterea puterii militare în sectoarele cu greutate (în special la tancuri şi aviaţie) a statelor satelit de teama unor răzmeriţe ca şi în Ungaria şi Cehoslovacia, România şi-a menţinut şi chiar sporit puterea braţului de fier a forţelor terestre, tancurile.

Această tradiţie îndelungată nu este clădită doar pe vechime, ci şi pe fapte de arme, momente eroice interzise în trecut, dar din păcate necunoscute nici astăzi. Să nu uităm, anul acesta, la 22 iunie am aniversat 75 de ani de la intrarea în război a României pentru dezrobirea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, o pagină de glorie, dramă şi eroism care ar trebui să fie citită şi citată cu mândrie de orice român. Aici soldatul român a dat suprema jertfă în luptă, în bătălii grele cu sorţi potrivnici, iar arma tancuri şi-a făcut şi ea din plin datoria. Despre tancurile româneşti în acel an 1941 vreau să vă vorbesc astăzi.

Divizia 1 Blindată (din 26 aprilie 1944 va fi numită Divizia 1 Blindată România Mare) avea în compunere 126 tancuri R-2 şi R-35, acestea din urmă improprii genului de luptă în care vor fi angajate. Pe lângă tancuri existau divizioane de artilerie şi mitraliere motorizate. Comandantul diviziei era generalul Ion Sion, cel care mai târziu va cădea la datorie cu arma în mână la Stalingrad.

Tancul R-2, produs de Skoda, 1 tun 37,2 mm, 2 mitraliere ZB-53 de 7,92, blindaj 16-25 mm, autonomie pe şosea 190 km, pe teren 115 km, viteza maximă pe şosea 40 km/h, pe teren 15 km/h.

R-35, Renault, echipaj 2, tun 37 mm, 1 mitralieră 7,92, blindaj 14-40 mm, autonomie 140 km,viteza maximă pe şosea 20 km/h, pe teren 15 km/h.

Da, tancurile R-2 pot fi considerate depăşite, dar să nu uităm că Germania a cucerit vestul Europei cu tancuri Panzer III şi IV care erau considerate depăşite şi a invadat URSS cu 3500 de astfel de tancuri, pe când Uniunea Sovietică avea în dotare între 10000 şi 22000 de tancuri (inclusiv T-34) mult mai bune decât cel mai performant tanc al Axei, şi mai multe decât toate armatele lumii luate la un loc. În 1941, tancurile româneşti cumpărate de la Skoda erau încă fiabile. Ulterior, dezvoltarea echipamentului militar impulsionată de război a făcut ca în scurt timp mare parte din armele ce făceau legea în 1941 să devină depăşite doi ani mai târziu, ca de exemplu, în cazul nostru, avionul IAR-80.

La 22 iunie 1941 începe Operaţiunea Munchen, atacul româno-german pentru eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei. Grupul de Sud, din care făcea parte şi armata română, trebuia să aştepte ca Grupul de Centru să ajungă cu frontul pe linia noastră, astfel că ofensiva generală română începe mai târziu, pe 2 iulie 1941. Până atunci sunt stabilite capete de pod peste Prut. Divizia 1 Blindată trece Prutul prin capul de pod Ştefăneşti la 2 iulie, fiind folosită ca şi forţă de şoc, conform doctrinei militare germane. Divizia 1 Blindată făcea parte din Armata 11 Germană care ataca la centru, între Armata 3 Română ce ataca înspre nordul Bucovinei şi Armata 4 Română, spre sudul Basarabiei.

Prima luptă importantă are loc la Brânzeni, unde Divizia 1 Blindată alături de diviziile 22 şi 76 infanterie germane obţin victoria. Prima confruntare de tancuri din istoria acestei arme are loc aici, un pluton de tancuri R-2 fiind atacat de o duzină de tancuri sovietice. Două tancuri T-28 sovietice distruse cu preţul unui tanc românesc R-2. Urmărirea continuă până la Atachi, pe Nistru, locul în care a fost ucis generalul Stan Poetaş de bandele bolşevice în 1919, cucerit la 9 iulie. Divizia trece în urmărirea diviziei 176 puşcaşi sovietică spre sud, spre Soroca, apoi intră în Bălţi în 14 iulie. De aici, în subordinea Corpului 54 german loveşte din flanc puternica defensivă sovietică de la masivul Corneşti, în sprijinul Armatei a 4-a române, acolo unde Divizia 35 română suferise o grea înfrângere. 

Atacul dat în 14 iulie are succes şi dislocă diviziile sovietice 5 şi 9 cavalerie şi 95 infanterie făcându-le să se retragă, cu preţul a două tancuri distruse de artileria sovietică. Două zile mai târziu Divizia 1 Blindată română are onoarea de a pătrunde în Chişinău pe la nord, alături de trupele germane, eliberând capitala Basarabiei, premiul mult râvnit şi dorit. În luptele pentru cucerirea oraşului din 16 iulie divizia a pierdut un tanc R-2 şi alte cinci au fost avariate. Au urmărit divizia 95 infanterie şi distrus ariergarda sovietică intrând în Tighina la 19 iulie cu preţul a încă trei tancuri, dar artileria divizionară sovietică a fost distrusă. La 26 iulie 1941 întreaga Basarabie a fost eliberată. Soldaţii români, inclusiv tanchiştii, şi-au făcut datoria.

Divizia 1 Blindată a trecut Nistrul la 6 august şi s-a îndreptat spre Odessa intrând în subordinea Armatei a 4-a ce avea misiunea cuceririi acestui oraş. Din păcate, infanteria nu avea cunoştinţele şi abilităţile necesare colaborării cu tancurile, astfel că între 11 şi 14 august, în timpul atacului dinspre Bujalik spre Odessa, Regimentul 1 a pierdut 47 de tancuri R-2, victime ale artileriei şi cocteilurilor Molotov ale vânătorilor de tancuri sovietici, dar şi ale defecţiunilor tehnice. La fel, Regimentul 2 pierde jumătate din efectivele de tancuri R-35 în urma defecţiunilor tehnice.

După 14 august tancurile sunt repartizate mai multor unităţi spre a sprijini atacul Odessei, nu mai sunt folosite ca forţă de şoc, ci de sprijin, fapt care va duce la scăderea eficienţei, iar din cauza lipsei infanteriei specializate pentru lupta alături de blindate, multe tancuri vor cădea victimă vânătorilor de tancuri sovietici. La 20 august 1941, la primul asalt asupra oraşului, divizia pierde jumătate din efectivul de tancuri rămas, 11 distruse şi 24 avariate, rămânând cu 20 de tancuri R-2 din 105. 46 de tancuri R-2 avariate sunt transportate la Chişinău pentru reparaţii. Restul de 20 viabile sunt reorganizate şi incluse ca batalion în Detaşamentul Eftimiu, alături de un batalion de vânători moto, unul de tunuri lungi Schneider de 105 mm, unul de obuziere Skoda de 100 mm, o companie de pionieri, una antiaeriană cu tunuri Rheinmetall de 37 mm, alta antiaeriană cu tunuri Gustloff 20 mm şi una de tunuri antitanc Schneider 47 mm.

În această formaţie, tancurile româneşti sprijină atacurile Corpului 1 asupra localităţii Freudenthal între 20 şi 24 august, apoi între 26 şi 31 august participă la acţiunile de încercuire a Odessei, în subordinea Corpului 11, cu 11 tancuri scoase din uz. În septembrie participă la următoarele două asalturi asupra oraşului, la mijlocul lunii Regimentul 2 mai avea doar 10 tancuri R-35 funcţionale din 70.

La 27 septembrie Detaşamentul Eftimiu este reorganizat devenind Detaşamentul 1 Asalt. Antrenat şi pregătit de germani, va lua parte la asaltul final asupra Odessei din octombrie 1941. Detaşamentul 1 Asalt cuprindea un batalion de tancuri (10 R-2 şi 12 R-35), un batalion vânători moto, patru baterii de obuziere Skoda de 100 mm, două baterii de tunuri lungi Schneider de 105 mm, o companie antiaeriană cu tunuri Gustloff de 20 mm şi un batalion de armament special dotat cu aruncătoare de flăcări tunuri antitanc şi aruncătoare de mine.

16 octombrie 1941, asaltul final asupra Odessei, Detaşamentul 1 Asalt, alături de Brigada 7 Mixtă Cavalerie sunt printre primele intrate în oraş. Dar mare parte din garnizoană fusese evacuată pe mare, cu toate acestea, Odessa a fost declarat de sovietici oraş erou pentru îndârjita rezistenţă. Odessa rămâne singurul mare oraş sovietic cucerit de o armată aliată germanilor fără sprijinul acestora, o realizare militară de prim rang pentru armata română, care ne onorează cu toate că pierderile noastre au fost foarte mari.

Pierderile diviziei blindate până la această dată au fost de 162 de soldaţi morţi, 575 răniţi, 43 dispăruţi şi 86 de tancuri scoase din uz.

Detaşamentul 1 Asalt a fost desfiinţat la 24 octombrie 1941, dar epopeea tanchiştilor români va continua în anii următori în cadrul Diviziei 1 Blindate reînfiinţate. A luptat la Stalingrad, puţini ştiu că din Armata germană a generalului Hoth trimisă de Manstein să deschidă un coridor pentru evacuarea Armatei a 6-a germane a lui Paulus încercuită la Stalingrad alături de diviziile române a făcut parte şi Divizia 1 Blindată română. Mai apoi, în bătăliile din Moldova din primăvara şi vara lui 1944, Divizia 1 Blindată şi-a dat tributul de sânge şi jertfă până la capturarea şi desfiinţarea ei aproape în totalitate de către sovietici după 23 august 1944. Dar tanchiştii români vor lupta şi pe frontul de vest până în Cehoslovacia. Dintre comandanții de excepție care au făcut onoare acestei divizii, în afară de generalul Ioan Sion, de care am amintit deja, îl putem menționa pe generalul Radu Korne, mândria cavaleriei române, decorat cu Ordinul Mihai Viteazu în ambele războaie mondiale, cel care a condus trupele germano-române ale Grupului Groddek la victorie în bătălia care a dus la respingerea trupelor sovietice debarcate în Crimeea în 1942, ucis în bătaie de temnicerii comuniști în închisoarea Jilava în 1949.”

Col. (r.) Ioan BOTA – preşedintele Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor “Regina Maria” a lansat participanţilor invitaţia la Simpozionul „AUGUST 1916-AUGUST 2016 - 100 DE ANI DE LA INTRAREA ROMÂNIEI ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL” ce va fi organizat la 25.08.2016 şi a prezentat în premieră un clip video despre împrejurările, cauzele şi consecinţele participării României la Marele război.

În finalul activităţii, Col. (r.) Ioan BOTA a înmânat carnetele celor mai noi mebri ai Filialei Maramureş a Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor “Regina Maria”.